Eu cred ca-i razbunare!

extra-sound
Daca un obicei se repeta si se transmite, intra cu timpul in traditie. Nu despre nunta neaparat e vorba dar acest eveniment este cu precadere cel care traditionalizeaza modul in care se desfasoara “ostilitatile” artistice. Dati-mi voie sa numesc ostilitati aproape toate manifestarile DJ-ilor sau formatiilor interpretative diverse, pentru ca am ajuns sa le consider cu adevarat ostile. Nu am comentarii de facut asupra calitatii sau genului muzical, e libera alegere a beneficiarilor, doar asupra dozei de decibeli auncate pe cap de mesean. Contra cost!
Uite cum devine treaba: necazul incepe de cand ti se strecoara invitatia de nunta, botez, aniversare sau onomastica, dupa caz (nu conteaza). La primele doua te gandesti din start cam ce motiv plauzibil poti invoca sa scapi, pentru ca stii deja cam ce te asteapta. Asta daca nu ai obligatii sau daca nu cumva, bietul de tine, chiar ti-ar face placere sa fii partas. Apoi studiezi inscrisul de pe cartonasul tip carte postala pentru a identifica locul petrecerii. Este un prim indiciu asupra calitatii evenimentului si implicit a implicarii financiare pe care trebuie sa ti-o asumi. De aici si pana la momentul ridicarii de catre ospatari a farfuriilor in care au mai ramas aperitive cu aspect si continut neidentificabil neconsumate, mai sunt cateva etape despre care ar merita poate sa comentez intr-o alta abordare a subiectului. Sar insa pana la momentul primei debarasari a meselor. Ca la un semnal, indiferent de locul unde te afli – cort, camin cultural, cantina, carciuma, salon de Mariot ori Clubul Diplomatilor, se da drumul la “traditie”. Ar fi bine daca ne-am pomeni cu ceva obiceiuri specifice regiunii sau evenimentului dar inca odata va spun, ma refer doar la agresarea timpanelor.
Daca pana la momentul “0” totul a decurs excelent si pe ritmuri suave de cafe concert ori vals, ai reusit sa afli cum se numesc cei 3-4 comeseni din proximitate, cu care speri sa poti incropi o oarece conversatie de trecut timpul intre peste si tort, din clipa aceea poti sa-ti iei adio de la laringe. Boxele se incing pana la un nivel stiut numai de cei care manipuleaza cursoarele, care probabil coincide cu momentul in care stomacul se transforma in cutie de rezonanta. Muzica nu se mai asculta, se simte organic. Daca esti un dansator fanatic, poti sa-ti duci la inmuiat camasa pe ringul de dans, alaturi de saltaretii, in special saltaretele nelipsite la orice nunta traditionala. Batista sa ai, ca au grija interpretii sa scoata untul (pardon, sarmalele) din tine. Daca dimpotriva, nu esti harazit cu placerile astea lumesti, ai incurcat-o. Nu-ti ramane decat sa te imbuibi cu ce ti se pune in fata si sa-ti umezesti mai mult sau mai putin laringele cu alcool, dupa fiecare incercare esuata de a face schimb de impresii cu vecinul. Zadarnic faci eforturi de comunicare, e un dialog al surzilor in care incearca fiecare sa intuiasca dupa buze ce spune celalalt, dupa care da amplu din cap, aprobator, ca sa nu lase impresia ca e surd si n-a inteles.¬†Cateva incercari din astea si gata, renunti. Ramai mut pana la pauza de sarmale. Apoi mai ai o pauza de gratar si daca rezisti pana la tort, sigur nu te mai ajuta laringele sa participi al corul traditional de “Multi ani traiasca!”.¬†Supliciul se termina abia cand te vezi afara. Urechile-ti vuiesc si ajuns acasa, linistea dormitorului iti produce ameteli chiar daca nu ai mai baut nimic alcoolic de pe la salau.
Concluzia inevitabila e aceeasi: a fost o nunta super (sau nu) dar muzica a fost prea tare, am ragusit tipand. Si totusi, cu prima ocazie o luam de la capat platind tortura. Si totusi, desi in mod sigur am suferit cel putin odata la petrecerile altora, daca e sa organizam noi o nunta, o facem traditional, cu muzica la maxim. Ciudat, nu!?
Amnezie sau razbunare?

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.